Fericire, putere si multa durere

Simt miros covarsitor de flori proaspat taiate. E aproape seara. Ca de obicei, ma pregatesc sa plec. Am preferat sa fac ceva miscare, sa cad lata atunci cand voi ajunge acasa, sa nu mai simt nimic, nicio durere fizica sau psihica. Asa ca mi-am rascolit casa in cautarea rolelor. Ma simteam putin stinghera. Eram convinsa ca imi modelasem trasaturile, in asa fel incat sa reliefez tot ce era mai bun si cald in mine. M-am strambat caraghios de cateva ori in oglinda si mi-am desprins paru', lasandu-l sa curga pe spate, in mici bucle. Ma simteam relativ ridicol, stand acolo, pe punctul de a pleca, la o ora cam tarzie, pentru o plimbare cu rolele. Ma consideram chiar batrana pentru acest sport, ca si cum fiecare muschi mi se impotrivea sa functioneze normal.
Am alergat, sincronizandu-mi miscarile picioarelor, mergand aproape in zig-zag, tipand atunci cand urmam sa intru in cineva si chicotind nervos dupa fiecare" atentie" ne la locul ei a vreunui tip de pe marginea trotuarului.Eram relaxata, asa, pe cateva roti, cu o fata noua, mascata de un make-up impecabil. Orele minime de nesomn, pareau inexistente, iar vitalitatea care-mi circula prin corp dadea mai degraba impresia unei nimfe, abia iesita din oul ei de matase.
Mi-am incercat norocul si pe sosea, ruland de nebuna si invaluindu-ma-n curentu' care-mi insotea trupul in fuga. Murmuram galgait un sunet de fericire stearsa, aplecandu-ma lejer pe spate cu mainile spre cer.
Mi-am petrecut o buna parte din noapte in hohote de ras si balansari salbatice, care din fericire, nu s-au finalizat cu cazaturi. Corpul meu nu parea deloc fragil, miscandu-se cu precizie si inlocuind panica de dinainte cu curiozitatea si dorinta de mai mult. Ma aruncam in intuneric, fara sa stiu pe unde ma rotesc, in zone in care piciorul meu nu isi lasase urma inainte.
M-am oprit mai mult lesinata, pe o banca, departe de ochii curiosilor, unde mi-am strans picioarele, aproape umflate, in maini.
Imi tineam capul rezemat de genunchi, sarutandu-mi pielea. Era calda. Imi simteam capul urmarit de perechi de ochi. Ezitam sa imi ridic privirea, din teama. Teama sa nu fie EL acolo, sa imi distruga insula pe care acostasem. Am riscat si-am castigat. Nu era. Am simtit si o doza de dezamagire, dar am evitat sa ii dau atentie si am fixat cu privirea cea mai apropiata banca populata.
Un zambet, un ras relaxat, trasaturi calde si un aer nonsalant. Ingrozitor. Era EL. Mi-am intors rapid privirea, incolacindu-ma-n bucata mea de banca. Ajunsesem la concluzia ca ma hraneam din EL, doar privindu-l, simtindu-l undeva, aproape de mine, oricat m-ar fi durut asta; asa ca am ridicat ferm capul, indreptandu-mi spatele, zambind mecanic. Muschiul fetei simteam cum mi se zbate de emotie. Mi-am redresat privirea. Il gasisem. Dar nu era EL. Necunoscutul ma privrea cu ochi calzi. Ma simteam ca o persoana meschina, holbandu-ma minute in sir, fara niciun rost, la un necunoscut. Mi-am inchis ochii pentru un moment, pentru a-mi dezlipi ploapele mai tarziu sa oberv ochiadele necunoscutului; semana atat de mult cu EL.
As fi alergat la el, l-as fi imbratisat si as incerca sa-l iubesc asa cum trebuie. Dar nu. Nu era 'maestrul meu', era un oarecare, cu trasaturi aproximativ comunecu ale lui. Am incercat sa dau vina pe oboseala, pe ochii care-mi jucau feste, pe orice. Ii examinam orice miscare, multumindu-ma doar ca-l privesc. El, e un artist, la propriu- Maestria cu care-si face meseria, facandu-si o cariera sprijinit doar de ziua de maine, de solicitarile oamenilor- si la figurat, priceperea cu care mi-a insirat sufletul, ca un puzzle, cu un infinit de piese. Doar un artist ar fi capabil sa-mi omoare sufletul, sa mi-l atarne pe sarme si sa mi-l usuce.
Mi-am muscat buzele ingrozita, gandindu-ma la strain, ca la o portita de scapare. Daca El nu mai exista, strainul devenea un alt EL. Am dat dezaprobator din cap si m-am ridicat anevoios de pe banca, fara sa mai intorc privirea.
Imi simteam sufletul gol. Prafuit, plin de rebuturi. Mi-am impleticit bratele in jurul pieptului, tinandu-mi de cad. Alunecam usor prin intuneric, dornica sa ajung acasa. Imi propusesem o iesire, o evadare, sperand ca ma voi reconstrui. Era aproape imposibil. Ma simteam din nou prabusita la pamant, acoperita si incapabila sa cer ajutorul cuiva, sa ma readuca pe linia de plutire.
Era tarziu. Oamenii normali, parasisera locurile publice, ingramadindu-se in case, bucurandu-se unul de altul. Era liniste. Prea multa..tacere in jurul meu. Auzeam fiecare ton al respiratiei mele, cum se accentua, cum descrestea. Prindeam din zbor, zgomotul facut de firele mele de par ce alergau odata cu mine, creponand intunericul. Am rememorat in gand, trairi, sentimente, vise, pierderi, reconstruirea, strainul si...din nou EL. Pornisem din nou de unde plecasem. EL era cheia mea. Picaturi calde se scurgeau, alunecand usor undeva aproape de gat. As fi vrut sa inceapa o ploaie torentiala, sa mai planga cineva cu mine. Imi inundam sughituri, ramificandu-mi bratele cat mai strans in jurul taliei mele. Plangeam. Simteam oboseala cum curge in mine, strop cu strop, dar zambeam. Stiam ca reusisem. Parasisem insula si ma apropiam usor-usor de mal..

Iesirea la suprafata..acostarea pe o insula

Dupa nenumarate momente de chin interior si teroare obscura, mi-am luminat chipul simtind lumina care curgea febril in adancul irisului meu. Am deschis ochii. Spre surprinderea mea n-am simtit nicio durere fizica, nici sageata care mi-ar fi descompus corpul fragil. Doar aer. Am inhalat cu voiosie o cantitate absurda de oxigen, eliminand tot ce era greu si dur in mine in cateva minute. Ma simteam secatuita de putere,abia trezita dintr-o betie nocturna. Mi-am imbratisat corpul si am repetat miscarea cu oxigenul.
Imi pria. Simteam aerul cald din mine, cum pleaca si lasa in urma doar cicatrici. Am facut un pact tacut cu mine, incercand sa reiau viata de unde s-a intrerupt, sa-mi recroiesc un drum fara pic de obstacole.
Am zambit, schimonosindu-ma in oglinda din holul casei mele. Aratam inca mult prea slabita.
Aveam inca trasaturi copilaresti, sterse bineinteles, dar existau, erau inca aolo, in mine.
Mi-am deschis in sfarsit telefonul, ca sa fiu solicitata la fel-de-fel de petreceri, bunadispozitie si mult alcool. Am evitat sa mai citesc vreun SMS, aruncanu-l pe birou, speriata de continutul celorlalte.
Mi-am fixat pe mine o rochie galben-banan, perfecta pentru o seara de vara. Aratam ca odinioara, fericita, cu privirea nesigura si un zambet putin mai diferit.
Mi-am recunoscut vehement in timp ce imi rasuceam suvite de par, in jurul cocului, ca totul luase o turnura diferita.
Nu ajunsesem la mal, inca eram inecata, inca eram pierduta. Dar nu mai eram in larg.
Reveneam undeva la mal, in speranta ca ma voi recontrui.
Deocamdata sunt tanara. O tanara fara identitate, capabila sa fure de la femeia de pe strada, putin din obiceiurile ei. Din felul in care isi priveste pantofii cand calca lejer pe trotuar sau cum isi misca relaxant mainile in jurul corpului.
Am acceptat sa imi petrec putin din noptile mele, singura. Doar eu. Ratacind cateva ore absurde, departe de casa.
Fiecare seara mi se pare mai speciala, inzestrata cu diferentele lucide ale noptilor de dinainte. Pornesc deci sa ma reconstruiesc. Cub cu cub.
Mai am de parcurs un drum sinuos pana voi ajunge la mal, dar deocamdata am acostat pe o insula.

Piesa de rezistenta..care a declansat prabusirea.

Imi fardez obrajii cu cea mai mare delicatete, cu maini tremurande ce-i drept. Nu regret nimic. Doar incerc sa acopar orice urma a mizerabilului meu comportament. Mi-am revarsat sufletul. Mi l-am eliberat, l-am lasat sa curga in suvoai nestavilite, acoperindu-mi umerii, gatul obligandu-ma sa rezist sa respir. E dificil sa cauti o forma umana de alinare, de orice tenta, mai ales ca nu ai nici cea mai vaga idee unde trebuie sa o gasesti. Imi simt corpul bolnav, ochii grei si capul cum imi vuieste de atatea ganduri. M-au virusat! as putea spune in termeni ‚virtuali’.

Mi-am promis mie si sufletului meu ca nu voi plange, ca voi estompa orice tentativa a mea de a-mi elibera plansul care inca este vulcanic.

Simt cum fiecare particula a corpului meu se descompune, formand un alt Eu. E o liniste surda si as putea simti inclusiv zgomotul facut de genele mele in momentul in care se ating. E o liniste care transforma orice goliciune intr-o frumusete. Iau totul asa cum este, intr-un mod primitiv, fara sa-l dichisesc.

Ma privesc in oglinda, aranjandu-mi firele rebele intr-o coada de cal. Par deformata, o straina, un nimeni, un nimic.

Am fost o lunga perioada de timp, o persoana plina de soare si iubire. Am orbit datorita credintei mele in tot. Azi ultima piesa asezata a contribuit la declansarea jocului de domino. Incet, incet fiecare piesa se prauseste.

Nu izbutesc sa-mi retin trupul in picioare si ma asez pe gresie. Deschid o sticla de lichior de ciocolata si-mi urez sec [si de ce sa mint..plang] ‚la multi ani’.

Mi-am racit trupul cu fiecare inghititura, incercand in acelasi timp sa opresc fiecare lacrima in coltul ochiului. Niciun machiaj nu mai poate repara asta.

Continui sa ma macin, sa imi dezgolesc tot ce mai ramasese din sufletul meu si sa arunc cu bulgari de noroi in mine, cea de ieri.

Mi-as fi dorit sa dorm toata ziua, sa nu fiu nevoita acum sa cobor scarile in fuga sperand ca aerul rece de afara imi va revigora doar..trupul.

Azi, am simtit ca traiesc mai mult fizic. Am repetat acest lucru de nenumarate ori, inclusiv acum, cand mi-am impins sticla cu lichior cat mai departe.

Daca as putea, mi-as minimaliza sufletul si vi l-as oferi voua, hienelor. Sa simtit si voi ce simt si eu. Dragoste si ura, impletite intr-un mod hilar.

Si tu! spune-mi ca ma iubesti ca iti pasa, ca ti-a fost dor de mine! fa-o! Oricum nu imi mai pasa. Am devenit o persoana infima de azi. Am simtit-o pana la os.

Daca n-as fi nevoita acum sa plec, sa-mi finisez un machiaj distrus, sa ma redefinesc ca om, as plange, m-as afunda in perna mea si as cere timpului sa ramana pe loc.

Da’ nu se va intampla asta. Nu mai vars nicio lacrima, promit! Imi voi contura o alta nimfa, pe care s-o intruchipez.

Imi rasfat buzele cu cel mai duce gloss varatic, ma incalt schiopatand in graba cu sandalele mele comode, de culoarea untului si ies in intuneric, sperand sa fac lumina.

O viata ca in filme

Imi intind "rufele " pe o culme la mana a2a, plina de rugina, facuta din sarme,mult prea stramta.Imi intind pe rand: lenjeria, rochia rosie, mult prea extravaganta pentru stilul meu si maioul meu verde cu animatii. M-as intinde peste culme, sa simt cioturile de sarma cum imi dezleaga durerea. Le pun la uscat[totusi, mult prea devreme, ceasul de mana arata 4:20]. M-as lega cu clesti de plastic, sa ma usuc eu in locul hainelor, iubindu-ma cu soarele, atarnand la nesfarsit.
Nu merit dragostea, afectiunea nimanui. Nici mila. Mai ales MILA. Tintesc cu precizie victima, o incoltesc si o jumul lasand-o epuizata. Sfarsesc insangerata. Vanatorul este vanat. Ajung ca indiferenta sa imi fie inlocuita cu o valtoare de trairi interioare, de emotii ce imi zdrobesc sufletul amintindu-mi ca eu l-am silit sa plece.

De data asta a fost diferit. Nu am tintit, nu am incoltit, nu am ramas cu buza umflata. N-am avut nevoie decat de destin, sa-mi demostreze ca ce e scris, ramane scris. Daca as putea, mi-as retrage toate privirile pe sub ascuns pe care i le-am aruncat, zambetele strambe in coltul gurii..

Am ajuns sa regret si sa fiu dezamagita de mine si de alegerile pe care le fac. Daca nu m-as fi avantat cu capul inainte, tintind prea sus, dorindu-l si rugandu-ma ca in aceeasi taina el sa imi iubeasca sufletul. Nu mi-l cunoaste, acum nici nu imi mai doresc s-o faca. M-ar dezarma total doar printr-un zambet si naturaletea cu care isi traieste viata. M-as lasa dorita, in fel si chip, dar nu pot. Ma simt legata de el si de putinele lucruri care ne leaga...ne-au legat.
Mi-l doresc, aproape la fel de mult ca pe un trofeu. Nu vreau sa fiu a lui, dar totusi il vreau legat de mine. Sa il pot suna la ore tarziu, doar sa-i aud vocea, sa ma stranga in brate cand nimeni nu ar face-o.
Mi-as dori sa il fi iubit cum trebuie, sa fie totul asa cum eram obisnuita. Sa ranesc..si mai apoi sa fiu ranita.
Hai sa aruncam cartile pe fata, sa vedem cine are full. Eu n-am marcat evident, dar tu maestre..? de ce preferi sa ma bati la propriul meu joc..nu e vorba nici de table, nici remi, nici poker..nici nimic..doar noi doi..si iubirea mea pentru tine.

Spune-mi maine ca ti-a fost dor de mine, cat am fost plecata, inconjoara-mi pentru prima data bratele de dupa solduri si strange-ma pana voi refuza sa mai respir.
Iubesc si apreciez devotamentul celorlalti, care inca ma asteaptati ..si care ma considera "a lor, nu a tuturor". Dar nu pot. M-as trada, mi-as arunca sufletul..m-as darui fiecaruia dintre ei, gandindu-ma ca tu esti de fapt, nu X, nu Y, nu Z. Te-am iubit o vreme inuman de mult..iar acum simt ca te iubesc si mai mult. E posibil?.. Stiu e lipsit de tactica si impotriva codului moral..si personal.
As vrea sa ma las iubita si sa imi rescriu agenda.. sa ma las lor. Sa-mi simt sufletul asigurat..
..Dar stii? Nu am pe nimeni..desi eu sunt a tuturor..